UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ
DEPARTAMENTUL BLAJ
VEDEREA LUI DUMNEZEU
LA SFÂNTUL GRIGORE DE NYSSA
SEMINAR
COORDONATOR:
PR. LECT. UNIV. DRD.
Zaharia PINTEA
STUDENT:
Mihai C. SZILAGY
AN II, TEOLOGIE PASTORALĂ
BLAJ, 2007
INTRODUCERE
Cunoaşterea Sfinţilor Părinţi ne invită să aprofundăm mai bine omul, mediul în care a trăit, să înţelegem mai bine contribuţia pe care o aduce opera sa la istoria creştinismului şi, poate, suntem tentaţi să ne familiarizăm chiar cu opera sa. Nimic nu creează mai bine un contact personal cu omul, decât textul care-i prelungeşte existenţa. Reîntoarcerea la Părinţii Bisericii se înscrie în mişcarea de reîntoarcere la originile noastre creştine, numită întoarcerea la izvoare. Suntem, în secolul al XXI-lea, fericiţii beneficiari ai mişcării biblice şi liturgice din acest punct de vedere.
Dumnezeu însuşi, creându‑l pe om după propriul chip, a înscris în inima sa dorinţa de a‑l vedea. Chiar dacă această dorinţă este de multe ori necunoscută, Dumnezeu nu încetează să‑l atragă pe om la sine, ca să trăiască şi să găsească în el acea plinătate de adevăr şi fericire pe care o caută fără încetare. Prin natură şi prin vocaţie, omul este deci o fiinţă religioasă, capabil să intre în comuniune cu Dumnezeu. Această legătură intimă şi vitală cu Dumnezeu îi conferă omului demnitatea sa fundamentală.
În perspectiva răsăriteană a Sfinţilor Părinţi greci şi a Părinţilor duhovniceşti bizantini, „vederea lui Dumnezeu” este experiată şi teologhisită drept comuniunea noastră cu Hristos, Faţa Tatălui în lumina Sfântului Duh. Ea constituie sensul şi scopul întregii vieţi a Bisericii: pe ea o hrăneşte Liturghia şi Sfintele Icoane, pe ea o protejează dogmele, ea anunţă şi anticipează Parusia eschatologică finală.
Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători. L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia „Vederea lui Dumnezeu”. L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise „şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său”. Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gura către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede. L-a văzut pe Dumnezeu şi Isaia. Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia. Apoi pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atât în umilinţă, cât şi în slavă, cât a trăit cu dânşii pe pământ.
Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă. Iar Sfânta Evanghelie zice: Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut măreţia Lui, măreţie ca a unuia Născut din Tatăl.
Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos când Il prigonea. L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, când era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Pe Duhul Sfânt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezând peste Dânsul: Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit. Duhul Sfânt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorârea Lui din cer. Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfântului Evanghelist Ioan.
Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă.
1. SFÂNTA TRADIŢIE REŢINE DESPRE SFÂNTUL GRIGORIE
Acest Sfânt Grigorie era frate mai tânăr, după trup, cu Sfântul Vasile cel Mare. Şi-a făcut învăţătura cărţii la şcolile din oraşul său, Cezareea Capadochiei, dar, prin setea lui de cunoaştere şi prin marea putere a gândirii şi a scrierilor sale, a ajuns a fi cel dintâi mare dascăl, părinte şi teolog slăvit al vieţii duhovniceşti răsăritene. În tinereţea sa, a fost o vreme când a intrat în slujba bisericii, în treapta de citeţ, dar, în loc să rămână în Biserică el s-a făcut profesor. A fost căsătorit cu fericita Teosva, pe care Sfântul Grigore de Nazianz a cinstit-o cu multe laude, numind-o: „podoaba Bisericii, frumuseţea lui Hristos şi cea cu adevărat sfântă soţie de preot”, fiind ea diaconiţă a Bisericii, iar Sfântul Grigorie, bărbatul ei, fiind preot.
Şi murind Teosva, pe vremea împăratului arian Valens, Sfântul Vasile, ce era atunci arhiepiscop în Cezareea Capadochiei, a chemat pe fratele său Grigorie la lupta cu cea din urmă, marea înfruntare a arianismului contra Bisericii: l-a făcut episcop şi i-a încredinţat scaunul cetăţii din Nyssa, din Capadochia. Nu era o cetate de seamă, dar Sfântul Vasile voia oameni cu o credinţă dreaptă neşovăielnică în jurul său: „Este mai bine ca episcopul să dea cinste scaunului său, decât să capete cinste episcopul de la scaun”, zicea el. Şi, în această luptă, Sfântul Grigore a fost izgonit din scaunul său vreme de patru ani, de arienii lui Valens. Dar primirea ce i-au făcut credincioşii, când s-a întors, arată cât era de iubit de credincioşi.
A fost însărcinat de Sinodul din Antiohia să meargă în Arabia şi Palestina, ca să aducă pace bisericilor tulburate de eretici. A luat parte la cel de al doilea Sinod ecumenic, în anul 381, alături de Sfântul Grigore de Nazianz, statornicind credinţa în Duhul Sfânt. E vremea când legătura cu el era un semn de dreaptă credinţă.
Scrierile sale au făcut din el un „Părinte al părinţilor” şi un „stâlp al Ortodoxiei”, fiind scrieri de temeinică putere de gândire şi de înaltă trăire lăuntrică, precum: Marea Cateheză, Facerea omului, Viaţa lui Moise, Cântarea Cântărilor, Fericirile, Aşezământul creştinesc. S-a mutat la Domnul către anul 400, în ziua de 10 ianuarie, lăsându-ne mărturie toată măsura marilor sale daruri.
2. VEDEREA LUI DUMNEZEU
2.1. SCHIMBAREA LA FAŢĂ ÎN EVANGHELII
Evangheliştii sinoptici relatează evenimentul Schimbării la Faţă cu mici diferenţe de la o Evanghelie la alta. Cert este că viziunea de pe Tabor a avut loc după mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, şi după prima vestire a patimilor. Apoi, Iisus îi pregăteşte pe ucenici pentru o anume viziune prin cuvintele: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere”. Petru, Iacob şi Ioan sunt cei trei ucenici aleşi de Iisus pentru a cunoaşte lui Dumnezeu înainte de moarte. Locul vizat a fost un munte înalt, muntele Tabor. Aici, „S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veştmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iatã, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El”. Uluit de viziune, Petru îi spune lui Iisus: „Doamne, bine este să fim noi aici! Dacã voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una”. Un nor luminos îi umbreşte pe apostolii „înspăimântaţi” şi un glas le spune: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”. Apoi, totul dispare şi ucenicii Îl văd pe Iisus singur cu ei. El le porunceşte să nu spună nimănui nimic despre ceea ce au văzut până când Fiul Omului va învia din morţi.
Spectatori, dar şi paticipanţi, cei trei ucenicii sunt puşi în situaţia de a vedea ceea ce ei nu au văzut până atunci şi de a-L cunoaşte pe Învaţătorul lor altfel decât Îl cunoscuseră înainte. Hristos le descoperă dumnezeirea Sa ascunsă în trup omenesc. Astfel, Trupul Lui apare ucenicilor înveşmântat în luminã şi dezvăluie frumuseţea dintâi a primului om care se afla în comuniune directă cu Creatorul. Viziunea îl face pe Petru sã-şi exprime pe de o parte plăcerea de a se găsi în împărăţie, de a fi în comuniune cu Dumnezeu şi spaima de a o cunoaşte. Cuvintele Mântuitorului par a nu fi fost suficiente; Petru, Iacob şi Ioan, cad cu faţa la pământ în timpul revelaţiei. Nu departe de ei, Mântuitorul strãluceşte de lumină.
Vederea de pe muntele Sinai şi de pe muntele Carmel îşi găseşte plinătatea pe Tabor. Moise şi Ilie, cei doi mari vizionari ai Vechiului Testament, simboluri ale legii vechi şi ale profeţilor, ale morţilor şi viilor, stau lângă Iisus transfigurat şi vorbesc despre viitoarea Lui Patimă. Legea Veche se aflã în faţa Noii Legi care o succede, o depăşeşte şi o împlineşte, însă nu o elimină. Dovada o constituie chiar prezenţa lui Moise şi a lui Ilie şi discuţia pe care Hristos o poartã cu ei. Deşi, doar evanghelistul Luca pomeneşte de ea, fără alte adăugiri, este evident faptul că Patima Mântuitorului îi vizează atât pe cei morţi cât şi pe cei vii, atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament.
Pe Tabor, Hristos – „Chipul Dumnezeului Cel nevăzut” îşi revelează dumnezeirea. Însă, revelaţia Sa nu se desparte nicidecum de revelaţia Duhului Sfânt şi a Tatălui. Duhul Sfânt mijloceşte vederea Fiului, iar Fiul se face văzut prin Duhul Sfânt. „Orice vedere a lui Dumnezeu este trinitară: în Duhul Sfânt vedem chipul Fiului şi, prin El, Arhetipul abisal, pe Tatăl” spune Sfântul Grigorie de Nazianz.
Sfântul Ioan Damaschin susţine ideea incognoscibilităţii lui Dumnezeu: „Nici oamenii, nici puterile cereşti, Heruvimii şi Serafimii nu-L pot cunoaşte pe Dumnezeu altfel decât în revelaţia Sa. Prin natura Sa, El este mai presus de fiinţă, deci mai presus de cunoaştere”, iar Grigorie de Nyssa spune: „Este adevărat, deopotrivă, şi că inima curată vede pe Dumnezeu şi că nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Şi, cu adevărat, Cel nevăzut prin fire se face văzut prin energiile Sale, apărând în cele dimprejurul firii Sale”. „Este cu neputinţă să vorbim despre întuneric în cunoaşterea lui Dumnezeu fără să vorbim în acelaşi timp de lumină”, mărturiseşte autorul care notează în continuare că rolul luminii în cele mai multe dintre religii ne-ar îndreptăţi aproape să identificăm cunoaşterea lui Dumnezeu cu lumina (în sens metaforic sau nu). Pentru a înţelege rolul întunericului este suficient să ne amintim de cuvintele Sfântului Ioan: „Dumnezeu este lumină, iar în el nu este întuneric”.
„Nu eşti teolog dacă nu urmezi calea unirii cu Dumnezeu”. Sfântul Grigore de Nyssa subliniază funcţia chipului astfel: „pentru a participa la Dumnezeu, trebuie să deţii în fiinţa ta ceva corespunzător Fiinţei la care participi”. Lui „Dumnezeu este iubire”, îi corespunde Arno ergo sum (iubesc, deci exist) al omului. Tocmai în dorul nostru după Dumnezeu îi descoperim deja prezenţa, căci „iubirea lui Dumnezeu este totdeauna lucrătoare”, spune Sfântul Grigore de Nyssa.
2.2. DESPRE CALEA CUNOAŞTERII APOFATICE
Poate nimic nu caracterizează mai mult teologia răsăriteană, decât acea subtilă metodă de cercetare care îi este proprie, avându-şi originile în gândirea înaltă şi în simţirea profundă a Sfinţilor Părinţi şi care a fost cunoscută sub denumirea de apofatism. Apofatismul este metoda teologică de cercetare care s-a situat din totdeauna în centrul şi la temelia dogmaticii răsăritene. Adoptarea lui ca metodă de cercetare proprie în teologia răsăriteană, constituie, de fapt, expresia unei concepţii profunde şi a unui respect faţă de obiectul sacru propus spre cercetare, dar nu mai puţin şi a unei modestii fireşti care, recunoaşte că, de fapt, esenţa ultimă, adevărul suprem al tuturor lucrurilor, nu poate fi covârşită decât cu acea teamă sfântă, cu acel simţământ pios al mărginirii, al neputinţei de a se ajunge până la capăt acolo unde, nu există limite şi unde ajunge numai credinţa încălzită de raţiune şi iubire.
Teologia răsăriteană se caracterizează prin spirit irenic şi modestie. În Răsăritul ortodox, teologia apofatică a fost încă de timpuriu apreciată ca unul dintre principiile fundamentale ale gândirii creştine. Fără a micşora însemnătatea metodei catafatice în teognosie, apofatismul sau metoda negativă în cunoaşterea lui Dumnezeu este „un demers ascendent al cugetării, care elimină progresiv din obiectul ce ea urmăreşte să-l atingă, orice atribute pozitive, pentru a ajunge în cele din urma la un fel de percepere prin ignoranţa supremă a Aceluia care nu poate să fie un simplu obiect de cunoaştere”. Teologia negativă fiind „o experiere intelectuală a eşecului cugetării în faţa a ceea ce transcende inteligibilul”. Calea negativă în teognosie serveşte astfel în a constata faptul că numai raţiunea nu poate pătrunde realitatea divina.
Dumnezeu cel transcendent devine imanent pentru lume, dar în imanenţa însăşi a iconomiei Sale, care ajunge până la întrupare şi la moartea pe cruce, El se descoperă pe Sine ca transcendent, ca ontologic independent de orice fiinţă creată. Aceasta este condiţia prin care s-ar putea concepe caracterul voluntar şi absolut gratuit al operei răscumpărătoare a lui Hristos şi, în general, a tot ceea ce înseamnă „iconomie” divină, începând chiar cu crearea lumii... Iconomia este opera voinţei, în timp ce fiinţa treimică aparţine naturii transcendente a lui Dumnezeu.
Noi nu cunoaştem pe Dumnezeu decât numai limitele iconomiei Sale, în măsura în care El ni se descoperă nouă în actul Său creator şi în planul Său de mântuire a lumii.
Potrivit principiului formulat de Clement Alexandrinul (+ 215), în apofază, Dumnezeu este perceput şi cunoscut prin necunoaştere sau printr-o cunoaştere supralogică nu în ceea ce El este, ci în ceea ce El nu este. Totuşi, din punctul de vedere al metodelor ei specifice, teognosia răsăriteană rămâne dintotdeauna cu un caracter dual, fiindcă nu renunţă la datele cunoaşterii pozitive. Acceptând prin credinţă realitatea insondabilă a naturii divine, ea caută să descifreze totuşi câte ceva din misterul ei de nepătruns, după urmele Revelaţiei naturale prin creaţie, ca un semn al originii şi al atotputerniciei Creatorului.
2.3. VEDEREA - LUMINĂ ŞI ÎNTUNERIC, APROPIERE - DEPĂRTARE
Imaginile „luminii” şi ale „întunericului” sunt proprii misticii răsăritene, aşa cum le întâlnim la o seamă de teologi ortodocşi remarcabili între care, în special, Grigorie de Nyssa, Grigorie Palama şi, mai înaintea lor, Pseudo-Dionisie Areopagitul. În Vechiul Aşezământ, întâlnim imaginea tenebrelor Sinaiului, în mijlocul cărora Moise primeşte tablele Legii Sfinte; în muntele Horeb, el vede imaginea rugului celui nears; în Noul Aşezământ, îngerii care prevestesc zămislirea lui Ioan Botezătorul şi a Mântuitorului Hristos, ca şi cei care stau la mormântul Domnului înviat, sunt îmbracaţi în veştminte strălucitoare; învierea însăşi a lui Hristos se reprezintă în iconografie printr-un suvoi uriaş de lumină. Saul pe drumul Damascului se poticneşte străfulgerat de aceeaşi lumină orbitoare, în care Iisus fusese văzut de ucenici în muntele Taborului. Moartea Mântuitorului pe Cruce e reprezentată prin imaginea unei eclipse solare şi a întunericului celui mai înfiorător.
„Lumina” e, în genere, simbol al existenţei, al afirmării, al speranţei şi al bucuriei vieţii. Ea mai poate simboliza „lumina cunoştintei” adevărului divin prin intermediul Revelaţiei divine supranaturale; ea este ca atare lumina „gnozei” creştine; în acest sens, ea ni se recomandă ca metodă catafatică de cunoaştere a lui Dumnezeu, a căruia putere şi înţelepciune negrăită, de la începuturi, din făpturi înţelegându-se se vădeşte - precum mărturiseşte Apostolul Pavel.
Opusul luminii este întunericul, ca simbol al nefiinţei, al negării vieţii, al morţii fizice sau spirituale, dar mai ales ca metodă apofatică de cunoaştere a divinului, ca stadiu superior evidenţei create, obiectului percepţiei senzoriale, ca o depăşire a creatului, prin transcenderea fiinţei spre sfera necreată, eternă. Imaginea întunericului în apofatismul răsăritean este expresia unei profunzimi teognostice inegalabile, în care adevărul divin insondabil nu se lasă niciodată captat, ci numai perceput ca nemărginire, ca atotputernicie care înspăimântă puterea omenească de cunoaştere. Apofatismul este, în acest sens, calea care ne conduce la recunoaşterea propriei neputinţe şi mărginirii omeneşti în raport cu infinitatea Dumnezeului Creator. Revenind asupra unei idei antecedente, aceea că negativismul în teologie nu se confundă cu negaţia în sensul strict al cuvântului, trebuie să subliniem faptul ca în teognosia creştină răsăriteană nu există opţiune sau separatism în ce priveşte metodele de cercetare catafatică şi apofatică. Numai împreună, amândouă aceste metode, ne conduc pe calea adevărului mântuitor, a adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu şi a unei drepte înţelegeri a iconomiei şi a Revelaţiei divine supranaturale prin întruparea Cuvântului divin în persoana lui Iisus din Nazaret.
Iisus din Nazaret ca semn văzut nu este separat, ci este unul şi acelaşi, neîmpărţit şi nedespărţit cu Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Logos întrupat şi ca Sacrament euharistie mântuitor. Tocmai acest punct primordial de inserţiune a divinului la uman, neînţeles la început de ucenicii Domnului, a fost osândit la hula de către iudei.
În contextul ecumenismului actual, când întreaga creştinătate se străduieşte să se cunoască şi să se apropie, doctrina dreptei credinţe răsăritene se dezvăluie în toată frumuseţea ei. Străduinţele de apropiere ale creştinilor sunt expresia cea mai vie a dorinţei comune de a face un pas mai departe, dacă nu încă chiar pasul hotărâtor spre o frăţie universală între creştini. Dialogul interconfesional creştin nu poate avea loc fără a se ţine seamă în gradul cel mai înalt al valorilor vechii creştinătăţi, fără de care Biserica şi însăşi teologia creştină în esenţa ei îşi are sensul de a fi şi specificul lor. În această ordine de idei, spiritualitatea răsăriteană şi apofatismul creştin al dreptei credinţe au de jucat un rol fundamental în propunerea şi aflarea de soluţii constructive pe drumul înţelegerii adevărului.
Fără a nega întru nimic valorile incontestabile ale căii catafatice în descifrarea misterului divin, dar fără a se opri la datele ei, ci depăşindu-le prin negativitate, apofatismul ne învaţă despre un Dumnezeu negrăit, a căruia împărăţie „nu e din lumea aceasta”, precum ne spune Scriptura, şi a cărui fiinţă nu se poate percepe decât numai cu ochii, purificaţi de antropomorfisme, ai unei raţiuni teologice luminate de credinţă. Întru aceasta, apofatismul îşi descoperă primordiala şi autentica sa valoare pe linia teognosiei creştine şi marea sa actualitate pe linia ecumenismului teologic.
2.4. CUNOASTEREA INLAUNTRULUI
Sfântul Grigorie de Nyssa (353-399) a luat parte activă la disputa eunomiană. Stau mărturie cele douăsprezece cărţi „Contra lui Eunomie”. Ca şi fratele său, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă că nici măcar în lucrurile create n-ajungem să cunoaştem esenţele. Intelectul nostru descoperă proprietăţile lucrurilor exact în măsura necesară vieţii noastre. Dacă am putea cunoaşte temeiurile lucrurilor am fi orbiţi de puterea creatoare care le produce. Intelectul nostru este totdeauna în mişcare, descoperind prin reflecţie proprietăţi încă necunoscute; dar lucrurile în ele însele rămân inepuizabile pentru cunoaşterea discursivă. Cuvintele, numele găsite de gândire sunt indispensabile pentru a fixa noţiunile lucrurilor în memorie, pentru a putea comunica cu alte persoane umane. Cuvântul îşi pierde orice valoare acolo unde cunoaşterea se opreşte, unde gândirea devine contemplare. Iată de ce „nu există decât un singur Nume pentru a exprima natura divină – uimirea care ne cuprinde când ne gândim la Dumnezeu”.
Trăsătura comună a celor trei Capadocieni este rolul activ al gândirii, al reflecţiei, facultate de discernământ care se aplică cunoaşterii lui Dumnezeu. Preocupat mai ales de chestiuni dogmatice, Sfântul Vasile se foloseşte de jaloane pentru gândire pentru a fixa noţiunile precise. Sfântul Grigore de Nazianz o transformă în contemplare uimită a raporturilor inefabile din Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nyssa o va aplica pentru a transcende inteligibilul şi a găsi apoi o cale mai sublimă a unirii cu Dumnezeu.
Ca şi Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa distinge întâi numele negative şi numele pozitive aplicate lui Dumnezeu. Fără să se reveleze natura divină, numele negative îndepărtează tot ce e străin în El. Chiar şi numele care ni se par pozitive au în realitate un sens negativ. Astfel, zicând că Dumnezeu este bun, constatăm numai că în El nu există defel loc pentru rău. Numele „început”(arché) semnifică faptul că El este fără început. Alte nume, care au un sens propriu-zis pozitiv, se referă la lucrările sau energiile divine: ele ne fac să-L cunoaştem pe Dumnezeu nu în fiinţa Sa inaccesibilă, ci în ceea ce o înconjoară. Astfel, este adevărat că, în acelaşi timp, inima curată Îl vede pe Dumnezeu dar şi faptul că nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Într-adevăr, ceea ce este nevăzut prin natură, devine văzut prin lucrările Sale, care apar în cele din jurul naturii Sale.
În aceiaşi Omilie consacrată chestiunii vederii lui Dumnezeu, (fiindcă a patra fericire este aceea a celor curaţi cu inima care vor vedea pe Dumnezeu) Sfântul Grigorie de Nyssa se întreabă dacă această contemplare a atributelor Divine este suficientă pentru a procura fericirea. Într-adevăr, nu e suficient să cunoaştem raţiunea sănătăţii; trebuie să trăim în sănătate pentru a fi cu adevărat fericiţi. Tot astfel, fericirea nu constă în faptul de a cunoaşte ceva despre Dumnezeu, ci în a-L avea în tine însuţi. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, acest ceva e preferabil vederii faţă către faţă: „Nu vederea lui Dumnezeu faţă către faţă îmi pare propusă aici celui al cărui ochi al sufletului este curat, ci ceea ce ni se propune în această formulă măreaţă este poate ceea ce în termeni mai clari Cuvântul exprimă altundeva, zicând: Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru.” Aceasta ca noi să învăţăm că, având inima curată de orice creatură şi de orice dispoziţie carnală, vedem în propria ei frumuseţe chipul naturii divine... Astfel, modul de contemplare care îţi convine este în tine însuţi... Aşa cum cei ce privesc soarele într-o oglindă, chiar dacă nu pot să fixeze cerul însuşi, nu văd în strălucirea oglinzii mai puţin soarele decât cei care privesc discul solar însuşi, tot aşa dacă sunteţi copleşiţi de lumina lui Dumnezeu, atunci când recuperaţi harul chipului aşezat în voi dintru început, aveţi în voi ceea ce căutaţi. Dumnezeirea este curăţie, nepătimire, îndepărtare de tot răul. Dacă aceste lucruri sunt în tine, Dumnezeu este în tine. Când mintea ta este lipsită de amestecul vreunui rău, liberă de patimi, separată de orice întinăciune, atunci eşti fericit prin intensitatea vederii, fiindcă, purificat, cunoşti ceea ce este nevăzut pentru cei necuraţi şi, însăşi pâcla carnală a ochilor sufletului fiind îndepărtată, în aerul curat al inimii, contempli cât vezi cu ochii fericita privelişte.
Contemplaţia (theoria) intelectuală, cea a realităţilor inteligibile platoniciene nu mai este pentru Grigorie culmea ascensiunii spre divin. Ea nu este o culme decât în raport cu lumea creată. Într-adevăr, la platonicieni (şi în oarecare măsură la Origen) lumea inteligibilă aparţinea sferei divinului; pentru Clement şi Origen, ea era înrudită cu Dumnezeu, opunându-se lumii sensibile. La Sfântul Grigorie de Nyssa, dimpotrivă, linia de demarcaţie trece în mod clar între lumea creată (sensibilă şi inteligibilă) şi Fiinţa divină. Astfel, cosmosul sensibil şi inteligibil se concentrează în sufletul care contemplă în chipul său purificat, ca într-o oglindă, energiile îndumnezeitoare de care se împărtăşesc înainte de toate, creaturile inteligibile, îngerii – chipuri pure, cărora sufletul le devine asemănător. Astfel, călătoria crească a sufletului (temă comună tuturor platonicienilor) este interiorizată, este un urcuş interior: sufletul îşi găseşte patria – ceea ce îi este conatural – în el însuşi, recuperând starea sa originară. Aceasta este culmea contemplaţiei (theoria), a vederii. Dar Dumnezeu rămâne necunoscut în El însuşi, insesizabil în ce priveşte natura sa.
În a VI-a Omilie la Fericiri, Sfântul Grigorie de Nyssa se întreabă cum putem avea viaţa veşnică făgăduită celor curaţi cu inima sub forma vederii lui Dumnezeu, dacă vederea fiinţei divine este imposibilă. Dacă Dumnezeu este viaţă, cel ce nu vede pe Dumnezeu nu va vedea viaţa. El se referă la alte texte ale Scripturii unde „a vedea”, are sensul de a poseda, „a avea”. A nu vedea ceva înseamnă a nu avea parte de el, a nu te împărtăşi de el. Astfel, dincolo de theoria, dincolo de vedere o nouă cale se deschide sufletului care intră în întuneric.
3. CĂILE DE ÎNAINTARE
Întâi sufletul trebuie să se retragă din strălucirea înşelătoare a vieţii lumeşti, petrecând în singurătate. Făcând aşa, după o vreme i se arată întâia lumină a credinţei în Dumnezeu cel adevărat (rugul aprins). În această lumină cunoaşte că Dumnezeu este un Eu, deci o persoană, sau Persoana care are adevărata existenţă (Eu sunt Cel ce sunt). Deci scoate pe om din ideea că Dumnezeu este o esenţă impersonală, una cu lumea, în sens panteist. Odată cu această descoperire, Dumnezeu dă sufletului şi porunca de a merge la fraţii săi, însufleţiţi de aceeaşi dorinţă de a-L cunoaşte, şi a le spune că El este Dumnezeu cel unic şi personal şi să iasă de sub stăpânirea vrăjmaşului nevăzut, spre a-I sluji numai Lui. Acest suflet se face conducător al fraţilor săi în fuga lor din această robie. Dar pe lângă conducerea văzută a celui ce a văzut mai înainte de ei lumina, ei se bucură şi de conducerea nevăzută a lui Dumnezeu, în forma unui stâlp de foc dumnezeiesc în întunericul nopţii lor spirituale şi în forma norului care-i apără de arşiţa poftelor pe care le-au satisfăcut odinioară şi pe care acum nu mai vor să le satisfacă. Înaintând în această depărtare de viaţa în păcate, se mântuiesc de duhurile ispititoare ale acestei vieţi, trecând prin apa tainică a botezului (Marea Roşie) în care se îneacă acele duhuri. Apoi înaintează în deşertul înstrăinării de lume, iar când asprimea acestei vieţi, golită de toate bucuriile, devine insuportabilă, apa vieţii şi a întăririi din Hristos (din piatră) le reface puterile. Aşa ajung aproape de muntele unde se află Dumnezeu, aproape de înălţimea duhovicească unde-L pot cunoaşte într-un mod mai corespunzător cu ceea ce este El. Dar la cunoştinţa aceasta însăşi nu pot ajunge decât cei ce au crescut în vârsta lor duhovnicească aşa de mult, că s-au dovedit conducători destoinici ai celorlalţi. Modelul lor, Moise, intră astfel pe vârful muntelui Sinai, în întunericul unde se află Dumnezeu, adică la cunoştinţa că Dumnezeu nu poate fi prins într-o vedere sau într-o cunoştinţă hotărnicită, ci că El este nehotărnicit şi cu cât urcă cineva mai mult în cunoaşterea Lui, Îl simte, sau Îl cunoaşte ca pe Cel nehotărnicit, în care nu se satură şi nu sfârşeşte sufletul niciodată a înainta.
ÎNCHEIERE
Una din cele mai frumoase marturii patristice despre convingerea cu privire la incognoscibilitatea fiintei lui Dumnezeu este scrierea "Despre viata lui Moise" a Sfantului Grigorie al Nyssei, pe care Vladimir Lossky si parintele Dumitru Staniloae o citeaza cu lux de amanunte si care influenteaza pana astazi teologia ortodoxa. Redam in continuare mai jos unul din cele mai importante pasaje ale acestei scrieri: "Dar ce inseamna intrarea lui Moise in intuneric si vederea lui Dumnezeu in acesta? Caci ceea ce istoriseste acum pare oarecum contrar primei aratari a lui Dumnezeu. Caci atunci Dumnezeu S-a aratat in lumina, iar acum in intuneric. Dar nici acest lucru nu-l socotesc abatandu-se din sirul celor talcuite de noi dupa intelesul lor mai inalt. Caci cuvantul ne invata prin acestea ca cunoasterea dreptei credinte se arata prima data in lumina celor ce o primesc. Pentru ca ceea ce se cugeta contrar dreptei credinte e intuneric; iar alungarea intunericului se face prin impartasirea de lumina. Dar mintea inaintand si, printr-o luare-aminte din ce in ce mai mare si mai desavarsita, ajungand la intelegerea adevaratei cunoasteri a Celui ce este, cu cat se apropie mai mult de vedere (contemplare), cu atat vede mai mult ca firea dumnezeiasca este de nevazut (de necontemplat, de neinteles). Parasind deci tot ce se vede, nu numai cate le cuprinde cu simturile, ci si pe cele cate socoteste mintea ca le vede (le intelege), inainteaza mereu spre cele dinauntru pana ce, strabatand prin multa straduinta de a intelege, la ceea ce este de nevazut si de neinteles, acolo vede pe Dumnezeu. Caci in aceasta consta adevarata cunoastere a Celui cautat: ca a-L cunoaste sta chiar in faptul de a nu-L cunoaste. Pentru ca Cel cautat e mai presus de orice cunoastere, inconjurat din toate partile de necuprinsul Lui, ca de intuneric. De aceea zice si inteleptul Ioan, ajuns in acest intuneric stralucitor, ca pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata. Caci cunoasterea fiintei dumnezeiesti ramane neapropiata nu numai oamenilor, ci si intregii firi gandite cu mintea (inteligibile). Cand deci Moise ajunge mai tare in cunoastere, marturiseste ca vede pe Dumnezeu in intuneric, pentru ca e propriu firii lui Dumnezeu sa fie mai presus de orice cunoastere si intelegere. Caci a intrat, zice, Moise sub intuneric unde era Dumnezeu. Cine este Dumnezeu? Cel ce a pus intunericul ascunzis al Sau, cum zice David. Sfantul Grigorie al Nyssei invata aici invizibilitatea naturii divine, incognoscibilitatea lui Dumnezeu si incomprehensibilitatea fiintei Sale.
BIBLIOGRAFIE
1. ***Noul Testament, tradus şi adnotat de pr. dr. Emil Pascal, Ediţia a patra, Éditions du dialogue, Société d’édition internationales, Paris, 1992.
2. ***Catehismul Bisericii Catolice. Compendiu ‑ Libreria Editrice Vaticana pentru folosirea în România a traducerii în limba română, 2005.
3. Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, 180pp.
4. Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ed. Humanitas, Bucureşti 2006, traducere românească de Anca Manolache, 232pp.
5. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.
6. Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea întâia, Traducere de pr. prof. Dumitru Stăniloae şi pr. prof. Ioan Buga, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.
ABREVIERI
Apoc – Apocalipsa
Col – Coloseni
1 Cor – Întâia epistolă către Corinteni
dr. – doctor
drd. – doctorand
Ed. – Editura
Fac – Facere
Fp – Faptele Apostolilor
Ies – Ieşire
In – Ioan
Is – Isaia
Lc – Luca
Lect. – Lector
Num – Numeri
Mat – Matei
p. – pagina
pp. – pagini
pr. – preot
prof. – profesor
1 Rg – 1 Regi
Universit. - Universitar
Catehismul Bisericii Catolice. Compendiu ‑ Libreria Editrice Vaticana pentru folosirea în România a traducerii în limba română, 2005.
Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ed. Humanitas, Bucureşti 2006, trad. rom. Anca Manolache, p. 24.
Postări
